18 octombrie 2020

Și de-o fi să mor

În mod cert isteria plandemonică are rostul ei în iconomia Divină, căci nimic nu este nici întâmplator, nici accidental.

Sa fie restrângerea drepturilor noastre calea către găsirea unei libertăți depline? Sau poate distanțarea socială sa fie motorul dorinței de a ne regăsi și a ne redescoperi? Să fie portul măștii cheia dorului surâsului ce nu-l mai vedem?

Nu știu...

Dar în mod cert spaima bolii și teroarea morții iminente cu care suntem amenințați trebuie să fie pretextul pentru a redescoperi viața și valoarea reală a vieții prin conștientizarea proximității morții. Iminenta morții. Ambele, chestiuni tabu pentru omul postmodern, iluzionat și vrăjit de o falsă propaganda a progresului continuu și a perpetuității vieții.

Totdeauna omul a căutat cheia nemuririi, fără însă a căuta însă neaparat rețeta perpetuitatii, așa cum o face omul de azi. Sa fie rătăcirea asta cauzată de propagandă științei a tot biruitoare? Să fie responsabile jocurile în care copiii de ieri și de azi “descopereau” și “constata” ca au o multitudine de “vieți” la dispoziție pentru a-și atinge scopul și a termina etapa, “vieți” ce puteau fi chiar și cumparate în caz de consumare a celor “puse la dispoziție” de “creatorul” iluziei? Să fie reclamele de la tv pentru medicamentele de orice pentru orice?

Nu știu nici asta.

Știu doar că o sa murim. Și asta e sigur. Nu știu când și de ce, dacă de CoVid sau de “bătrânețe”, dar cert e ca o sa murim. Și din eternitatea morții o sa vedem cum și copiii noștri vor muri, ba chiar și specia se va sfârși... și chiar și soarele se va stinge, așa cum Poetul a spus-o magistral, neegalat în amploarea viziunii sale:

“Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;

Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș

Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși,

Cum planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț'

Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați;

Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,

Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;

Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie,

Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,

Și în noaptea neființii totul cade, totul tace,

Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...”

Da.

Totul moare.

Dacă vom fi înțeles asta, de ce sa ne temem? Că murim mâine și nu poimâine? Că murim răpuși de un virus și nu striviți de tren intr-un Bentley? Ca murim pe un pat de spital și nu Zdrobiți de un camion pe o trecere de pietoni? Sau de o supradoza? sau făcând amor? sau cazand de le o stâncă? Sau înjunghiați de un scelerat pe o stradă întunecoasă? Sau așteptând pensia? sau bolnavi intr-un azil de bătrâni prea înaintați în zile? Sau...

E vreo moarte la care visați și pe care sa v-o doriți? O moarte pentru care ați da bani sa v-o “rezervați”?

În mod cert nu.

Pentru ca undeva, în mod cu totul fals, ne-a fost vândută iluzia perpetuitatii, a nemuririi fizice.

Asta deși toată viața noastră se hrănește și subzista din moarte. Da... e Șocant! Mâncam moarte, fie ca e vorba de animale omorâte sau plante retezate. Ne îmbrăcăm cu moarte, tot așa - ca e vorba de pielea pantofilor noștri sau fibrele țesăturilor cu care ne acoperim. Ne încălzim cu moarte, arzând lemne sau hidrocarburi ce au fost odată viață. Trăim pentru ca alții au murit și ne-au făcut loc pe lume lăsându-ne moștenitorii vieții lor, viața primită (și nu câștigată) de la Cel de Sus. Și noi suntem doar purtătorii Vieții și a vieților lor către cei care vor veni, și care și ei vor muri după ce se vor fi hrănit cu viață răpusă pentru viața.

Da. Suntem înconjurați de moarte... și cu toate astea suntem înspăimântați de moarte. Însă doar propria moarte ne înspăimântă, căci se știe: cea mai ușoară moarte e moartea altuia!

Și suntem înspăimântați de moarte pentru ca avem conștiința exclusiv a trupescului, a mundanului. Nu mai avem nimic în noi de care sa fim convinși ca e nemuritor. Suntem doar hoitul pe care-l îngrijim și-l hrănim zilnic, a cărui pofte suntem gata sa facem orice spre a le îndeplini. Ne e frică de moarte deși am rămas morți, deși încă vii. Ne e frică de moarte pentru că ne uităm prea des în oglinda și acolo nu mai vedem decât carne.

Poate Nu întâmplator toți marii pustnici și spirituali aveau disciplina conștientizării proximității morții, dormind prin cimitire sau prin pustii, unii dintre ei rostind neostoit Psaltul 102: “...Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; așa va înflori. Că vânt a trecut peste el și nu va mai fi și nu se va mai cunoaște încă locul său”.

Antidot al fricii de moarte este pentru creștin și cinstirea moaștelor ca și rugăciunea de fiecare seară pe care o spune înainte de a pune capul pe pernă: “Stăpâne, Iubitorule de oameni, au doa­ră nu-mi va fi mie acest pat groa­pă? Sau încă vei mai lumina cu ziua tică­losul meu suflet? Iată, groapa îmi zace înainte și iată, moartea îmi stă înainte. De judecată Ta, Doamne, mă tem, și de chinul cel fără de sfâr­șit; iar a face rău nu mai contenesc. Pe Tine, Domnul Dumnezeul meu, puru­rea Te mânii și pe Preacurata Maica Ta și pe toate puterile cerești și pe sfântul înger, pă­zitorul meu. Și știu, Doamne, că nu sunt vrednic de iubi­rea Ta de oameni, ci vrednic sunt de toată osânda și chi­nul...”

Nu. Nu moartea trebuie sa ne sperie, ci inutilitatea și nevrednicia vieții noastre!

Fricile, lașitățile, compromisurile, trădările... astea ar trebui să ne terifieze! Nu moartea!

Căci dacă de moartea fizică nu putem scăpa, avem datoria să încercam să dobândim nemurirea sufleteasca... singura la care avem acces... dacă suntem vrednici!

Se spune intr-o balada mult hulita românească “și de-o fi sa mor...” și asta e văzut ca fatalism sau chiar defetism. Greșit! E doar atitudinea omului Traditional în fața morții: senina, neincrancenata! Asta neînsemnând nicio secundă că eroul Mioriței, ciobanul moldovan a renunțat AB initio la luptă. Nu. Doar și-a amintit de iminenta morții, în orice moment și în orice fază a vieții fiind gata de Marea Nuntă cu eternitatea:

“Iar tu de omor

Să nu le spui lor.

Să le spui curat

Că m-am însurat

Cu-o mândră crăiasă,

A lumii mireasă;

Că la nunta mea

A căzut o stea;

Soarele și luna

Mi-au ținut cununa.

Brazi și paltinași

I-am avut nuntași,

Preoți, munții mari,

Paseri, lăutari,

Păserele mii,

Și stele făclii! “

Da, dragilor, vom muri. Oricum și orice am face, vom muri!

Important e cum trăim până atunci: o putem face demn, curajos, frumos... sau umili și înfricoșați, fiind inspaimantati ca niște copii și de propria umbră.

Iar dacă știți ca nu veți retine toată poliloghia mea de mai sus dar aveți nevoie de un Argument irefutabil în lupta cu frică de moarte, rețineți asta:

”Ne naștem spre a muri și murim spre a ne naște", tot de el, de Mihai Eminescu.

#NuVăFieFrică

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Temă: Despre vremea fricii · Subtemă: Despre propagandă, cenzură și frică