20 mai 2019

să începem săptpămâna sus

"GÂNDIREA METAFIZICĂ ÎN POEZIA EMINESCIANĂ

Destinul și funcțiunea unui poet sunt legate, în mod suveran, de aspectul calitativ transcendent al “tăcerii din cuvinte”; acolo unde cuvântul este absența Tăcerii divine iar lumina este absența, în măsuri înalt tăinuite, a Tenebrelor supreme. Întotdeauna unic și irepetabil, incomparabil cu sine la fiecare pas în veșnicie, el suprimă hotare conceptuale și întemeiază noetic ființa noastră ce tinde, irepresibil, spre Absolut. Rigoarea demersului său este mai presus de orice, căci nu cunoaștem un alt act uman care să se asemene, în această privință, cu acest mod de “a scoate din neființă ceea ce are ființă” - așa cum definește Platon în Sympozion, 205 b termenul poiein – prin oglindirea în creație a logos-ului divin.

De aceea, orice abordare a poeziei lui Eminescu din perspectiva unui curent literar, a teoriei și istoriei literare în general, este în mod decisiv parțială, superficială, eficientă poate estetic, dar cu siguranță lipsită de adâncime și aport spiritual autentic. Anii de adevărată ucenicie în “disciplinele grave și sublime ale duhului” au rodit într-un mod cu totul special și excepțional: au stimulat disponibilități intelectuale unice, au redimensionat o viziune ce se vădea din adolescență temeinică și de mare altitudine, au reconfigurat constelații de valori spirituale care și-au aflat cel mai strălucit interpret, cu adevărat “inspirat și În-spirat”, augustul glas prin care s-au revărsat în lume ca o lumină binefăcătoare și binecuvântată.

Există în literatura noastră, indiscutabil, poeți de geniu; Eminescu este, însă, “poetul absolut”!

Lirica eminesciană mărturisește altitudini spirituale, disponibilități intelectuale ce dovedesc în mod cert o înțelegere care își subsumează atât orizontul filosofic cât și pe cel teologic într-un mod admirabil: poetul ne oferă, în limba română, cea mai cuprinzătoare și înaltă expresie a metafizicii; iar ceea ce este cu totul excepțional este faptul că depășește așa-numita metafizică înțeleasă, într-o oarecare măsură, superficial de filosofii germani din ultima jumătate a sec.XVIII și prima jumătate a celui următor (ex. Kant, Hegel, Schopenhauer, etc), redusă timp de câteva secole la sensul ei cel mai superficial, acela de “ontologie a realității de dincolo de materie”, redându-i în expresie poetică întregul sens de “cunoaștere a Universalului, a Absolutului, a Infinitului”, așa cum a descoperit-o în studiile sale temeinice în domeniul doctrinelor orientale, în special cele hinduse și buddhiste. Deși nu avem dovezi clare că ar fi cunoscut opera lui Meister Eckhart (1260-1327), este cât se poate de clar că făcea distincție între Principiul Absolut (numit de M. Eckhart Gottheit) și aspectul său manifestat de Creator și Ordonator universal (sau Dumnezeu, numit de marele mistic renan Gott), ceea ce este specific unei

perspective metafizice autentice. Deși termenul ca atare este preluat de la Aristotel, prin care acesta numea “scrierile de după tratatul Physica”, nu știm foarte bine cât anume păstrase din doctrina metafizică veritabilă a maestrului său, Platon, dar faptul că desemnează “forma” prin termenul eidos - “idee, esență” – , de proveniență platoniciană, demonstrează cele afirmate.

Și fără a fi nevoiți să recurgem la conținutul metafizic al doctrinelor hinduse, vom arăta că Platon însuși are o asemenea perspectivă, ce reiese cu prisosință din dialogurile Republica,(509b-6-10), Parmenide (137c4-142a8) și Sofistul (244e-245b). Neoplatonicii: Plotin, Porfir, Proclus, Damascius, Iamblicos, vor continua în acest sens.

Versul eminescian este cât se poate de limpede:

1.La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă

2.Pe când totul era lipsă de viață și voință,

3.Când nu se-ascundea nimica, deși tot era ascuns...

4.Când pătruns de Sine-Însuși odihnea Cel nepătruns.

5.Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?

6.N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă.

7.Căci era un întuneric ca o mare fără rază,

8.Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază.

9.Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,

10.Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!…

(M.Eminescu – Scrisoarea I).

Toate elementele unei perspective, unei gândiri metafizice sunt prezente:

- Principiul Absolut cuprinde în egală măsură Ființa – ca principiu al manifestării universale – cât și ceea ce este dincolo, în afara acesteia, realitate pe care nu o putem desemna decât printr-un termen negativ: Non-Ființa (și nu Neființa, pentru a evita sensul de “lipsă” a Ființei și a-l sublinia pe acela de “absență a Ființei”), deoarece nu avem nicio “comună măsură cognitivă cu această realitate”. Expresia eminesciană este una de formă negativă (versul 1) printr-un demers apofatic, deoarece afirmarea unei Realități supreme, indescriptibilă, este imposibilă dată fiind infinitatea acesteia – or, afirmarea

este prin excelență o evidențiere indirectă a unor limite, conceptibile, prin intermediul cărora să poată fi identificat cognitiv “obiectul procesului cunoașterii”.

-Principiul Absolut este Posibilitatea universală, cea care conține Totul virtual, printr-o afirmație, de data aceasta, cu înțeles nelimitat (versul 3): în Posibilitatea universală nimic “nu este ascuns” căci nu există dualitatea “ascundere – manifestare”, dar, în același timp, starea aceasta nu poate fi decât cea de Non-Manifestare absolută.

- Principiul Absolut este Ipseitatea supremă, cu alte cuvinte “este ceea ce este în sine”, fără vreo distincțiune sau calitate, într-o stare de virtualitate perfectă, din care nu lipsește o anumită “tensiune” ce se poate “destinde”, prin Ființa ca principiu al manifestării universale (versul 4).

- Această stare principială anterioară oricărei manifestări este desemnată în tradițiile de consistență metafizică ca “Tenebrele superioare sau divine” (versul 7). Absența Luminii (creatoare : Fiat Lux!) este exprimată prin lipsa elemntului său constitutiv și dinamic: fără rază, indicând prin această puritatea și perfecțiunea descrisă apofatic.

- Este exprimată poetic Pleroma (Plenitudinea divină), sub forma Virtualității arhetipale inițiale (versul 9); cu alte cuvinte, nu lucrurile, realitățile secunde care urmează a fi create, ci “schemele” esențiale ale acestora, prin ceea ce au ele “increat” : esența lor, care prin apariția Luminii creatoare este prezentă în “umbră” lucrului creat; tradițiile spirituale numesc aceste “posibilități” esențiale “umbre” sau “semne”.

- În fine, fragmentul citat se termină cu expresia suverană: eterna pace (versul 10); ea ne aduce aminte de o formulare sapiențială care aparține unuia dintre cei mai mari maeștrii spirituali ai Taoismului, Lie-Tseu:”Starea de pace în Vid este o stare de nedefinit”. Or, “Marea Pace” (as-Sakhinah -arab., Chaturtha, “cea de a patra stare” în Mandukya Upanishad, etc.) este expresia Supremei Plenitudini, care este Vidul, sau suprema Indistincțiune. Eternitatea este asbsența timpului, a duratei, a cărei expresie imperfectă – în sens platonician – este perpetuitatea; perpetuitatea este un substitut de eternitate, spunea V. Lovinescu.

Așa cum este firesc pentru orice ontogonie și cosmogonie tradițională, este descrisă Manifestarea universală, prin acțiunea directă a principiului acesteia: Ființa – deși ea în sine rămâne nemanifestată, de la “începuturi” -sau “întru începuturi”- , datorită tendinței, tensiunii virtuale (versul 10),care preexistă în Posibilitatea universală:

1.Dar deodat-un punct se mișcă...cel dintâi și singur. Iată-l

2.Cum din haos face mumă iară el devine Tatăl…

3.Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii

4.E stăpânul fără margini peste marginile lumii…

5.De-atunci negura eternă se desface în fâșii,

6.De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii…

7.De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute

8.Vin din sure zări de chaos pe cărări necunoscute

9.Și în roiuri luminoase izvorând din infinit,

10.Sunt atrase la viață de un dor nemărginit.

(M.Eminescu – Scrisoarea I)

Transformarea, ordonarea Haosului primordial, “pelerinajul” Luminii creatoare care operează în Tenebre distincțiuni primare și principiale din punct de vedere cosmogonic și cosmologic; multitudinea lumilor create, iscate de o adiere cosmică produsă de “contracția” universală ca un “tsunami” ce revine asupra sieși cu fiecare pulsație, asemenea scenariului divin al Kabbalei lurianice, din tainele unei întinderi nesfârșite a unei aduceri aminte a Demiurgului, din negura abisului unui rost neștiut. Aceasta este Creația, actul divin fundamental care are ca rezultat “lumea”, în toată amploarea sa, cu lipsa sa de “temei propriu”, cu caracterul său iluzoriu și continuu schimbător; caracterul său contingent, imanent, în contrast cu Transcendentul și de consistența “visului, a fumului, a unui parfum” (cum spunea Djalal-ud-Dîn Rumi); un “vis” pe care îți este imposibil să îl înțelegi în vastitatea semnificației sale, așa cum se întreba un alt mare maestru spiritual taoist (Tchoang-tseu): “Sunt eu, cel care am visat că sunt un fluture, sau un fluture care visează acum că este Tchoang-tseu?”; și tot ca în această “parabolă”, răspunsul îți este șoptit fără întârziere: “Nici una nici cealaltă; este doar o modificare tranzitorie și iluzorie a Absolutului!”….sau cu alte cuvinte: nu are nicio importanță!

Termenul, conceptul sanscrit Maha Maya (“Marea Iluzie [universală]” - Shakti sau aspect feminin al Principiului la nivelul creației, deci separată de Domnul său, prin urmare cu sens inferior și exclusiv cosmic) nu poate fi descris, redat mai bine decât o face Eminescu:

1.În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul

2.Cum că lumea asta -ntreagă e o clipă suspendată.

3.Că-ndărătu-i și nainte-i întuneric se arată.

4.Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,

5.Mii de fire viorie ce cu raza încetează,

6.Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă

7.Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă…

8.Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric.

9.Căci e vis al neființii universul cel himeric…

(M. Eminescu – Scrisoarea I)

Caracterul contingent, evanescent al creației este evident; mai mult decât atât, apare și “suspensia inițială” (versul 4), cunoscută în tradiția esoterică islamică sub numele de habâ iar în filosofia greacă veche sub acela de Hyle, ceea ce constituie încă o dovadă a modului tradițional autentic în care poetul gândește. În același fragment avem indicate și cele două condiții limitative și determinante existențiale ale Genezei, ca manifestându-se principial (versul 7): clipa, generatoare de durată, ea însăși în stare pură, non-dimensională și raza, ca un topos generic al întinderii, cuprinderii spațiale – rază de Lumină producând, prin Fiat Lux, planul de referință și constituire al Existenței universale.

Și cum viața acestei lumi, cu ciclurile și subciclurile ei de manifestare, are un parcurs regresiv – de la vârsta de aur la cea de fier, de la vârsta paradisiacă la cea a totalei degenerări – până la reintegrarea sa în Principiu, poetul ne înfățișează scenariul apocaliptic, așa cum îl aflăm, în esența sa, în toate textele sacre ale tradițiilor, fie ele religii, fie tradiții de consistență metafizică.

1.Soarele ce azi e mândru, el îl vede trist și roș

2.Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși,

3.Cum planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț

4.Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați;

5.Iar catapeteasma lumii în adânc s-a înnegrit,

6.Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;

7.Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie,

8.Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,

9.Și în noaptea neființei totul cade, totul tace,

10.Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…

……………………………………………………..

(M.Eminescu – Scrisoarea I)

Fragmentul citat rezonează impecabil cu o strofă din Ebauche d’un serpent de Paul Valéry, în care “universul nu este decât o imperfecțiune, [impuritate, în context] / În puritatea Non-Ființei”; prin urmare întreaga existență a universului stă sub pecetea sfârșitului, a expierii acestei imperfecțiuni, sugerată în versul 2 prin cuvântul rană, care este Manifestarea universală față de Non-Manifestare principială, absolută, față de Marea Pace. De altfel, un profet a făcut următoarea afirmație: “Păcatul originar este însăși existența!”,”păcat originar” care nu trebuie înțeles în sensul moral – incompatibil

cu perspectiva metafizică – ci în acela pe care îl dă Platon, adică în relație cu perfecțiunea și caracterul absolut al Ideilor eterne.

În versul 5 se află un termen care dovedește o dată în plus altitudinea gândirii simbolice metafizice a lui Eminescu: catapeteasma (sau iconostasul); opacizată iremediabil (“în adânc s-a înnegrit”) datorită încheierii ciclului cosmic, ea reprezintă legătura întreruptă dintre “cerul intermediar” (în arhitectura bisericească: naosul) și Prezența divină activă în creație (simbolizată de altar). Acest “interval” - barazakh în esoterismul islamic, sandhia în tradiția hindusă – devenind “inoperant”, nu mai are aceeași funcțiune de a “uni și separa” cele două realități, ci devine un iremediabil abis al necomunei măsuri dintre ele. Devenirea are acum un unic sens: reintegrarea în Principiul manifestării universale, apoi, de aici, extincția în Absolut. “Schimbul de bune oficii” dintre Cer și creație, cel care îi legitimă și întemeia existența acesteia din urmă dispare în același timp cu suprimarea duratei, a condiției determinante temporale (versul 7); nostalgia Substanței și melancolia Duhului au ajuns să coincidă în Marea Pace, acolo unde orice distincțiune dispare. Ființa însăși, principială, revine la Non-Manifestat prin Non-Ființă (versul 9). “Tăcerea” este aici simbolul evident al Tenebrelor divine din care totul a apărut și în care totul s-a stins.

“Totul va pieri în afara Feței Sale...” se afirmă în Coran.

*

Bătrânul înțelept “Heidegger” , cum îl numea V. lovinescu, ne reamintește fundamentala întrebare a lui Hölderlin: “De ce poeții în timpuri sărace?” …. acel timp care nu mai poate simți nici măcar “lipsa Zeului”; Zeul acesta este cel pe care cei vechi îl numeau “Zeul necunoscut” - nu pentru că era incognoscibil, ci pentru că nu era cu putință nicio distincțiune, nicio calitate sau atribut divin, “Zeu”echivalent, poate, al lui Brahma Nirguna Nirvishesha – Principiul absolut din tradiția hindusă.

Un “timp sărac” pentru că în secolul XIX s-a ocultat definitiv, tragic, tradiția românească autentică, supraviețuindu-i cel mai important conținut ce putea exprima altitudinea și amploarea spirituală - pentru aceia care mai pot înțelege - atât de des uitat sau pur și simplu colecționat ca orice lucru devenit inactual: folclorul. Pentru Eminescu și pentru unii dintre contemporanii săi acest proces este evident, determinându-i să ia atitudine ; aceasta poate explică și convingerile conservatoare pe care le exprimau cât se poate de des și mai ales consistent: lirica eminesciană, comediile lui I.L.Caragiale care sunt adevărate tragedii determinate de impunerea unei “mentalități” noi, atât de străină spiritului românesc, și nu în ultimul rând, misteriosul, neînțelesul Creangă – personalitatea, poate, cea mai “caricaturizată”, datorită incapacității intelectuale și ignoranței specifice cărturarilor din timpul său; la mai bine de un secol de la moartea sa se produce o unică “reabilitare”, magistrală de altfel, din partea lui Vasile Lovinescu; influența lui Creangă asupra lui Eminescu este o altă mare taină a literaturii noastre

Un “timp sărac”, o sinteză a dezechilibrelor și disfuncțiilor majore, deasupra căruia, suveran, ca o zare a “luminii neînserate”, se află Eminescu - “veghetorul” nostru întru autentică spiritualitate, întru Adevăr - pentru această el este “poetul absolut”, cu el “avem o șansă la eternitate”."

de Teodoru Ghiondea

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Temă: Despre viață, printre rânduri · Subtemă: Despre Eminescu și limba română