15 iunie 2017

De ce totuși iubesc neamul ăsta și încă mă încăpățânez să-mi duc zilele pe aici?

Pentru că Mihai Eminescu.

"Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sâmburul luminii de viatã dãtãtor,

Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,

Cãci unul erau toate și totul era una;

Pe când pãmântul, cerul, vãzduhul, lumea toatã

Erau din rândul celor ce n-au fost niciodatã,

Pe-atunci erai Tu singur, îmcât mã-ntreb în sine-mi:

Au cine-i zeul cãrui plecãm a noastre inemi?

El singur zeu stãtut-au nainte de-a fi zeii

Și din noian de ape puteri au dat scânteii,

El zeilor dã suflet și lumii fericire,

El este-al omenimei izvor de mântuire:

Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i,

El este moartea morții și învierea vieții!

Și el îmi dete ochii sã vãd lumina zilei,

Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei,

În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers

Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers,

Și tot pe lângã-acestea cersesc îmc-un adaos:

Sã-ngãduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Sã blesteme pe-oricine de mine-o avea milã,

Sã binecuvinteze pe cel ce mã împilã,

S-asculte orice gurã ce-ar vrea ca sã mã râdã,

Puteri sã puie-n brațul ce-ar sta sã mã ucidã,

Ș-acela între oameni devinã cel întâi

Ce mi-a rãpi chiar piatra ce-oi pune-o cãpãtâi."

(Rugăciunea unui dac)

Caută postarea pe FacebookArhiva Facebook nu păstrează adresele permanente ale postărilor, iar această însemnare nu are fotografie din care adresa să poată fi refăcută. Butonul de mai sus deschide direct căutarea după o frază din text, pe pagina autorului.

Temă: Despre viață, printre rânduri · Subtemă: Despre Eminescu și limba română